marți, 1 octombrie 2013

O sã te plouã pe aripi

… prin mansarde…
norii curgeau… în luna lui Marte
şi noi… noi…
noi ne …
Ploua infernal…

Ghiduş şi-a fãcut Venus loc, risipind Ielele rãzboinicului. Nimic a rãmas din el. Nimic am gãsit în sanctuarul zeilor. Nimic nu mai era de fãcut.
S-a aruncat în braţele-I cu o certitudine oarbã, de unde îl ştia aşa?
Certitudinea oarbã sã fi fost a lor sau a noastrã? Eram noi orbi ?

Şi cum nu mai era Nimic acolo, m-am  mutat eu. Aveam sã ridic în cinstea celor doi un nou templu : ţesut din vise şi ancorat cu zâmbete, va fii poarta lor cãtre transcendent şi scãparea mea din contigent. Aici nu trebuie sã lupţi, dragã ! Te apãr eu…

şi totuşi orice pânã la ploaie… îmi zguduie Ielele, îmi rãvãşeşte graniţa şi-mi rãstãlmãceşte viitorul



şi noi ne iubeam prin mansarde

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

aaa aici nu e de obicei nimic :