… prin mansarde…
norii curgeau… în
luna lui Marte
şi noi… noi…
noi ne …
Ploua infernal…
Ghiduş şi-a fãcut
Venus loc, risipind Ielele rãzboinicului. Nimic a rãmas din el. Nimic am
gãsit în sanctuarul zeilor. Nimic nu mai era de fãcut.
S-a aruncat în braţele-I cu o certitudine oarbã, de unde îl
ştia aşa?
Certitudinea oarbã sã fi fost a lor sau a noastrã? Eram noi
orbi ?
Şi cum nu mai era
Nimic acolo, m-am mutat eu. Aveam sã
ridic în cinstea celor doi un nou templu : ţesut din vise şi ancorat cu
zâmbete, va fii poarta lor cãtre transcendent şi scãparea mea din contigent. Aici
nu trebuie sã lupţi, dragã ! Te apãr eu…
şi totuşi orice
pânã la ploaie… îmi zguduie Ielele, îmi rãvãşeşte graniţa şi-mi rãstãlmãceşte viitorul
şi noi ne iubeam
prin mansarde
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
aaa aici nu e de obicei nimic :