Mă adâncesc într-un grena orăşenesc. Încă nu suport griul, culoare a recelui oraş de beton. Aş zice piatră, dar piatra are mai multă viaţă decât mulţi dintre noi, aşa că mă rezum la beton.
Beton crud, afon care a înghiţit sufletul pădurii şi care se hraneşte cu timpul meu. Îmi adulmecă paşii spre şcoală şi i-ar savura lacom zilnic dacă nu m-aş adăposti în parc pe iarba, ascunsă între copaci, undeva departe. El ne izolează de bătăile magnetice ale inimii universului. Nu observi că nu mai simţi nimic? Nu simţi, nu te simţi şi pe mine nici atât nu mă mai simţi.
Dar eu mă simt abandonată, măcar mai simt. Şi simt cum stratul lui grunjos, care îi ţine loc de piele, îmi zgârie tălpile... şi cu sângele meu se hrăneste.
Grena îmi sunt ghearele acum. TOATE. Aşa sfidez eu oraşul, pictându-i unghile grena. Nu roşii, pentru ca roşu dă bine pe gri; nu negre, că îi sporesc stare anostă; nu alb că nu vreau să-l las să mă tulbure, ci grena pentru că nu se potrivesc. Sunt răutăcioase amândouă, dar grena are personalitate.
Grena dă vibraţii de grenadă. Simt cum stă să explodeze pe unghiile-mi, să cioplească din tot răul un diamant de idei. Şi-am să orbesc atunci de tot, ca să te văd mai bine. Să te simt mai bine. Să te simt ca mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
aaa aici nu e de obicei nimic :