înãbuşim lacrimi

Am realizat acum câteva momente cã cea mai importantã persoanã din copilaria mea nu a cunoscut-o în timpul vieţii pe cea mea importantã şi dragã persoanã mie de acum. Mia Persona. 

Am realizat asta şi  mi-au dat lacrimile. Sunt sigurã cã ar fi placut-o foarte mult. Şi ar fi zâmbit spunându-mi cã se bucura tare mult pentru mine şi cã ar vrea sã apuce sã mã vadã la majorat. Eu m-aâ încrunta şi enerva, repezind-o sã nu mai spunã lucruri din astea. Ea mi-ar zambi, mângâiandu-mi pãrul şi sãrutându-mã pe frunte.

Mi-ar spune cã tãtãicu' ar fi fost mandru de mine, cã am ajuns aşa mare şi cã sunt descurcãreaţa. Mi-ar spune cã el ne iubea foarte mult. Mie mi-ar da lacrimile, ca acum.

M-aş uita urât la ea spunându-i cã nu e normal sã se gândeascã la asta. Cã ea oricum va fi aici, cu mine, pe puţin incã 10 ani. 

M-ar trage lânga ea şi mi-ar povestii chestii. Tot felul de chestii. 

Dar stai... astea s-au întamplat deja. La nici doua luni dupa conversatia asta...ea nu mai era. Ea... ea...

Şi nu, nu îmi pot înabuşi lacrimile nici acum. Dar nici nu vreau. Pentru ca ea le meritã .

şi se fac 4 ani in decembrie. 

Imi pare rau